Copyright © Valea Povestilor
Design by Dzignine
6 iunie 2015

Un altfel de Faust

A trecut ceva vreme de când am terminat de citit Eric a lui Terry Pratchett, între timp am mai terminat alte două cărţi şi sunt aproape pe final cu a treia. Pe undeva moarte lui Terry Pratchett m-a făcut la momentul respectiv să ezit. Înţeleg că nu există mod mai bun să îţi aduci aminte de el de cât onorându-i munca de o viaţă, însă cumva Eric, deşi umitoare ca toate cărţile lui, nu părea să vină la momentul potrivit.

Cu toate acestea nu pot să nu vorbesc despre Eric. Când credeam că m-am obişnuit cu stilul lui de scris (e a noua carte din seria Lumea Disc) Terry Pratchett a reuşit să mă uimească din nou. Mulţi consideră cartea ca fiind o pariodie a poveştii Faust. Probabil aşa o fi, însă recunosc sincer că eu tot timpul l-am luat în serios pe Pratchett. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia lui Pratchett, de parodie, însă autorul dă credit inspiraţiei lui - pe coperta carţii stă scris cu litere mari FAUST care e tăiat şi apoi scris de mână lângă eric. De fapt acesta este numele cărţii. În imagine e coperta ediţiei în română, pe care am citit-o eu, însă nu e doar o tehnică de marketing - acesta e numele cărţii.

Eric e un puşti (răzgâiat din punctul meu de vedere) care se "joacă cu focul", respectiv cu ajutorul unei cărţi încercă să invoce un demon pentru a-şi putea îndeplini trei dorinţe. Spun încercă pentru că ceea ce reuşeşte este să îl aducă pe Vânturache din Dimensiunile Subterane, acolo unde ajunsese la finalul poveştii din Copilul minune. Iar Vânturache nu înseamnă niciodată veşti bune. Acolo unde e el se întâmplă ceva rău. Dincolo de abilitatea lui umitoare de a supravieţui, Vânturache nu face altceva de cât să complice lucrurile. Şi lucrurile se complică din start când Eric nu îl crede că el nu e un demon, ci un vrajitor - un vrăjitor fără puterea de a face vrăji. Spre uimirea totală a lui Vânturache acesta reuşeşte să facă totuşi ceva şi îi indeplineşte cele trei dorinţe ale lui Eric. Numai că ce şi-a închipui Eric că înseamnă dorinţele lui şi ceea ce a ieşit sunt două lucruri diferite. 

Să fiu stăpânul regatelor lumii. De la prima dorinţă a lui Eric am vazut că aceste dorinţe sunt luate ad litteram. Adică cei doi sunt transportaţi în pădurea tropicală, unde un trib de acolo îl proclamă pe Eric Conducătorul Lumii. Însă asta înseamnă în primul rând că acesta va fi sacrificat întrucât este considerat responsabil de problemele tribului. Cumva reuşesc să se salveze şi să iasă de acolo.

Să cunosc cea mai frumoasă femeie din câte au trăit vreodată. Conform legendelor cea mai frumoasă femeie Eleanor. Trimiterea la Elena din Troia şi războiul troian este evidenta din momentul în care Eric şi Vânturache se trezesc într-un cal de lemn. Dar ... războiul a fost lung şi lucrurile s-au schimbat aşa că Eleanor s-a îngrășat, are copii și un început de mustață.

Să trăiesc pe vecie. Ultima dorinţă a lui Eric îi trimite înainte de momentul creaţiei, asta pentru că să trăiesc pe vecie înseamna de la începuturile creaţiei şi până la sfârşitul ei. Veşnic înseamnă pe toata durata timpului şi a spaţiului.

Recunosc că nu mă aşteptam la finalul cărţii, mi-am inchipui zeci de posibilităţi, însă din nou Pratchett m-a surprins. Însă ce m-a surpins şi mai mult este cum poate din fraze banale să te pună pe gânduri : Mai departe pe plajă, ultimul val se scurse într-o deschizătură în pietre și noul soare bătu pe rămășițele ude dintr-un sendviș cu ou și creson pe jumătate mâncat. Acțiunea mareei îl întoarse cu fața în jos. Mii de bacterii se treziră deodată în mijlocul unei explozii de gust și începură să se înmulțească nebunește.
Dacă ar fi fost niște maioneză, viața ar fi putut ieși mult mai diferită. Mai picantă și poate cu nițel mai multă cremă în ea.


Acesta este talentul umitor a lui Terry Pratchett, să ascundă în fraze simple, în cărţi pentru copii lucruri extraordinare, care îţi deschid mintea să te fac să priveşti lumea din unghiuri umitoare.
31 martie 2015

O alta lume postapocaliptica - "Cei o suta"

Nu mă întrebaţi cum am dat de acest serial. Ca să fiu sinceră nici măcar nu căutam un serial, am hotărât că în afară de Doctor Who nu mai vreau să văd nimic. Însă nu ştiu cum am dat peste "The 100". Partea umitoare e că nici nu am citit înainte de a-l vedea nimic despre el, şi nici nu mi l-a recomandat nimeni. Pur şi simplu am dat într-o zi peste el şi am vazut episodul Pilot

Recunosc sincer că m-a prins. E genul acela de serial care la finalul episodului stai fără să înţelegi ce tocmai s-a întâmplat. Şi vrei mai mult. Eu am ajuns la episodul 5 din sezonul 2. Până acum are doar două sezoane şi cu sezonul 2 sunt deja la mijloc, aşa că în curând (având în vedere viteza pe care o am) voi ajunge la final.

După ce am vazut cam jumătate din primul sezon m-am hotărât şi eu să mă interesez de serial, să văd ce e cu el şi ce mai zic şi alţii. Aşa am aflat că serialul are la bază o serie de carti scrise de Kass Morgan The 100 , Day 21 şi Homecoming. Primul volum este programat să apară în vara acestui an la editura Nemira.

Personajul care apare pe generic ca scenarist şi producător Jason Rothenberg e la primul lui proiect mare şi prin urmare mare lucru nu am putut afla despre el.

Povestea nu e chiar nouă ca şi idee de bază - umanitatea la un moment dat o ia razna rău de tot şi are loc un război atomic. Evenimentele sunt plasate undeva în viitor fără însă a se preciza cu exactitate anul, singura referinţă la timp este faptul că au trecut 97 de ani de la momentul războiului atomic. Ce e nou şi interesant la această lume postapocaliptică este locaţia iniţială. La momentul exploziei bombelor în jurul planetei orbitau 13 staţii spaţiale, 12 dintre ele (încă nu am înţeles pe deplin ce a păţit a 13 -a, adica am înţeles că a explodat, dar nu am înţeles cum a ajuns să facă boom) s-au unit (la propriu) şi au format Arca - un fel de ultimă speranţă a umanităţii. Fondatorii Arcei hotarăsc ca pentru 400 de ani să stea agăţaţi pe orbita Pământului şi apoi să se întoarcă şi să refacă civilizaţia. Acţiunea serialului începe când se hotărăşte ca 100 de minori delincvenţi să fie trimişi pe Pământ în încercarea de a vedea dacă se poate supravieţui acolo.

Recunosc sincer că îmi place serialul şi abia aştep în vară să pun mâna şi pe carte. Povestea e captivantă cu tot felul de surprize şi întâmplări neaşteptate. Personajele sunt bine construite şi au o evoluţie coerentă şi în concordanţă cu firul acţiunii (cumva am ajuns de la starea de de iritare pe care mi-o dădea iniţial Bellamy la - sper să nu păţească ceva). Nu numai ca personajele sunt bine construite sunt şi bine jucate, pe lângă actori cunoscuţi precum Isaiah Washington, Henry Ian Cusick Paige Turco şi Alessandro Juliani actorii tineri fac faţă extrem de bine.

După cum spuneam sunt impresionată şi chiar m-a prins serialul, cu toate acestea cârcotaşul din mine nu poate să nu remarce nişte lucuri care nu sunt tocmai ok. Ca de exemplu : toate scenele de pe Arcă arată că fie Arca are un fel de gravitaţie artificială, fie în 97 de ani ceva s-a întâmplat cu organismul uman şi aceştia percep gravitaţia diferit - asta însă nu explică de ce lucrurile din Arcă  nu plutesc. Tot legat de gravitaţie, odată ajunşi pe Pământ cei 100 nu au nici o problemă în a alerga liberi şi chiar a începe adevărate războaie la cateva zile de la momentul când aterizează. Cum reuşesc asta? Chiar şi să presupunem că Arca ar beneficia de un fel de gravitaţie artificială, tot nu explicabil.

Cele 12 staţii martore la războiul atomic s-au unit, au format Arca şi 100 de ani mai târziu aveau mancare, haine şi oxigen pentru 2000 de oameni. În afară de soare nu prea văd o alta resursă pe acolo.

Pe Pământ radiaţiile au dat mutaţii ciudate la animale şi plante (căprioara cu două capete şi calul mutant, fluturi şi plantele fosforescente) însă nu pare să îi fi afectat prea tare pe oameni (cele două personaje cu malformaţii nu sunt convingătoare pentru a însemna ceva ). Şi tot legat de radiaţii - aparent Pământul e în continuare plin de radiaţii (oamenii din munte nu pot să iasă afară) însă cei de pe Arcă supravietuiesc pentru că au fost expuşi la radiaţii mai mari în spaţiul cosmic. În cazul ăsta care a mai fost scopul Arcei?

Dincolo de toate scăpările ştiinţifice serialul este chiar interesant. Aşa cum promiteam cu puţin timp în urmă am aşteptat mai mult de episodul Pilot să îmi dau cu părerea.

16 martie 2015

A fost odata ca niciodata ... Grimm

Acum ceva vreme în urmă vorbeam despre două seriale : Once Upon a Time ( A fost odata ca niciodata ) si Grimm. La vremea respectivă abia văzusem episoadele Pilot din ambele seriale. Atunci spuneam ca am fost impresionată de Once Upon a Time şi vorbeam de faptul că pe undeva Grimm părea copiat după multe alte filme şi seriale din acest gen.

De atunci şi până acum a trecut ceva vreme - respectiv 4 sezoane. În cele patru sezoane să spun că s-au schimbat multe e puţin spus. Cred că fraza cea mai potrivită în situaţia de faţă este :  să nu judeci o carte după coperţi  sau în cazul acesta să nu judeci un serial după episodul său pilot.

Să începem cu Once Upon a Time : a avut parte de un episod Pilot superb şi chiar pot să spun că avut un prim sezon senzaţional. La momentul când Emma rupe blestemul şi vezi că tot ce a spus Henry este adevărat ai un adevărat soc. Însă odata blestemul rupt lucrurile încep să se complice inutil şi apoi povestea ia tot felul de drumuri din ce în ce mai ciudate ( de la Mulan îndragostită de Prinţul Frumoasei Adormite la Peter Pan personaj negativ si Hook personaj pozitiv). Au fost atât de multe întorsături de situaţii şi cumplit de multe detalii pe care la un moment dat efectiv le uiţi, în primul şi în primul rând pentru că sunt aruncate "cu furca" într-un amalgam fara cap şi fără coada.

Singurul personaj care a crescut şi s-a dezvoltat pe parcursul fimului este Regina. Dincolo de interpretarea incredibil de bună a Lanei Parrilla, personajul în sine e complex şi bine conturat, nefiind un personaj unidimensional (bun sau rău), ci având o paletă largă de emoţii şi mai ales motivaţii în spatele acţiunilor sale. Serialul cumva încearcă să facă asta şi cu celelate personaje în ultimele episoade (Emma, Mary Margaret şi David) este clar însă că nu reuşeşte. Poate şi pentru că nu poţi să te împaci cu ideea ca Malificent este prietena cu Cruela.

Şi acum Grimm. Începutul său a fost neimpresionant, pot să spun sincer că prima jumătate a primului sezon am vazut-o pentru simplu motiv că nu aveam altceva mai bun. Şi ce bine am făcut că am continuat să mă uit.  Povestea a devenit din ce în ce mai captivantă şi personajele din ce în ce mai complexe. Nu te lasă nici o clipă să te plictiseşti.

Şi acum uitându-mă în urmă nu pot decât să înţeleg de ce începutul a fost aşa stângaci. Aşa era şi Nick la început. Însă pe măsură pe el a înţeles, acceptat şi a învăţat să fie Grimm serialul a crescut şi el.

Am văzut în ultima perioadă tot mai multe recenzii lăudând evoluţia lui Juliette. Da, aşa este, evoluţia ei nu este numai suprinzătoare dar şi impresionantă. Însă dacă aş vorbi numai de Juliette aş minimiza evoluţia tuturor personajelor - Hank, care a acceptat destul de uşor situaţia şi s-a integrat foarte repede în lumea lui Nick, Monroe care dintr-un tip pe undeva ursuz a ajuns un super prieten, sau cea mai recentă a lui Wu.

Episoadele deşi prezintă cazuri diferite de rezolvat pentru Nick, atât ca poliţist, dar în primul rând ca Grimm, urmează aceeaşi poveste şi una tare interesantă.

Nu retrag cele spuse de mine la momentul primelor recenzii însă momentul acesta a fost o bună revelaţie pentru mine, şi mai ales o lecţie - să aştept mai mult de episodul Pilot până să îmi exprim o părere, s-ar putea să am surprize.
25 februarie 2015

Tadashi Hamada


De trei zile scriu şi rescriu în încercarea să vă povestesc experienţa mea cu Big Hero 6 (filmul, nu comic book-ul). Şi am scris despre premiile luate (cel mai recent fiind Oscarul pentru cel mai bun film de animatie), însă nu asta m-a impresionat, prin urmare am şters tot ce am scris despre asta. Apoi am reluat şi am început să vorbesc despre preluarea de catre Walt Disney a drepturilor de la Marvel, însă  iar am ajuns la concluzia că nu asta m-a interesat. E adevărat că am avut momentul meu de : "ce caută Stan Lee aici? nu scria la început că e produs de Walt Disney Pictures?" , însă mi-a trecut repede şi din nou am şters.

Totuşi de sâmbătă şi până acum mi-a revenit constant în minte un singur nume : Tadashi. Ştiu, povestea e despre Hiro si Bymax, însă Tadashi e cel care mi s-a impregnat în memorie.

 Filmul vorbeşte despre Hiro Hamada, un copil geniu în robotică care îşi pierde timpul în lupte ilegale cu roboţi. Fratele său mai mare Tadashi, îngrijorat de faptul că Hiro îşi pierde potențialul decide să-l ia la laboratorul de robotică de la universitatea sa, unde Hiro îi întâlnește pe prietenii lui Tadashi, GoGo, Wasabi, Honey Lemon, Fred și Baymax, un robot personal de asistență medicală creat de Tadashi. Uimit de ce vede acolo, Hiro decide să aplice la școală. El prezintă proiectul său - Microboţi, roiuri de roboți mici care se pot leaga împreună, în orice aranjament imaginabil - în scopul de a obține admiterea. Profesorul Callaghan, șeful programului de robotică a școlii, este impresionat, iar Hiro este acceptat. La scurt timp un incendiu izbucnește la universitate, iar Tadashi se grabeste să îl  salveze pe Callaghan rămas în interior, dar clădirea expodează şi ambii sunt ucişi.

Moartea lui Tadashi declanşează întreaga acţiune a filmului. Trailer-ul fimului care îl prezintă pe Bymax în varii ipostaze amuzante nu m-a pregătit în nici un fel pentru călătoria emoţională care a urmat. Ştiu că nu e prima dată când vorbesc în felul acesta despre un film de animaţie şi deja văd ochii daţi peste cap ai "adulţilor" care au uitat să vadă lumea cu adevărat.

La început spuneam că mi-a rămas impregnat în memorie Tadashi, deşi acesta moare aproape de începutul filmului, prezenţa lui se simte tot timpul, şi abia dupa o zi în timp ce scriam (pentru prima dată) am realizat ceea ce a repetat constant Bymax : Tadashi e aici. Şi Bymax nu vorbea despre o prezenţă spirituală a lui Tadashi în amintirea celor care l-au iubit, sau în inima lui Hiro, pentru că Bymax e în final un robot, e adevărat că unul cu totul şi cu totul special, însă un robot. Şi prin urmare nu avea cum să vorbească de o prezenţă sprituală. Tadashi e fost tot timpul prezent prin Bymax, creaţia sa. Faptul că dintre toate lucrurile pe care putea să le creeze a ales să facă un robot personal de asistenţă medicală spune enorm de multe despre Tadashi, asta dar şi modul în care a decis să îşi reprezinte fizic robotul - un gigantic om balon cu mişcari încete şi cu naivitatea unui copil. De altfel atunci când Hiro începe să lucreze la upgrade-urile pentru echipă Bymax îi atrage atenţia că toate aceste modificării se îndepărtează foarte multe de scopul său original şi în final de Tadashi (This may undermine my non-threatening huggable design). Tadashi a pus în cipul de memorie a lui Bymax toate visurile şi dorinţele sale, în final toată esenţa sa umană. Tadashi a fost tot timpul acolo.

Filmul în sine o să vă uimească, iar finalul a fost surprinzător. După toate prinţesele mai mult sau mai puţin în pericol Disney a reuşit sa facă un film de animaţie extraordinar. Evident însă că mare parte din credit revine lumii Marvel. Şi pentru că e film Marvel evident că îl are pe Stan Lee şi mai ales, ca la toate filmele Marvel aveţi rabdare până se termină toate creditele, vă aşteaptă un bonus după final (asta în condiţiile în care creditele de final sunt şi ele pline de tot felul de imagini noi). Muzica din trailer este Fall Out Boy - My Songs Know What You Did In The Dark, însă muzica de pe creditele de final este Fall Out Boy  - Immortals şi a  fost scrisă special pentru Big Hero 6

Momentul meu preferat? Bymax descărcat de baterie cu motalul lui Hiro în braţe (Hairy baby).

Edit : eu am văzut filmul în varianta sa originală şi nu dublat.
21 februarie 2015

Totul e mai bine cu un dragon!

De ceva vreme mă lupt cu "Lumea Disc" a lui Terry Pratchett şi pentru că vorbim de o serie destul de mare (41 de cărţi) şi pentru că am un stil destul de haotic de citit abia am ajuns la volumul 8 - Gărzi!Gărzi! 

Cartea este exact ce mă aşteptam de la Terry Pratchett -  uimitoare! Aşteptam de mult cartea asta, cam de când am început să mă afund în lumea lui Pratchett.

Fiecare autor de literatura fantastică are versiunea sa, şi nu se poate să treci în tot ce înseamna fantastic fără sa dai peste o versiune sau alta. Da, vorbesc de dragoni.

Dragonii m-au fascinat dintotdeauna, că se cheamă dragon sau balaur, ca are aripi sau nu, mari sau mici, dragonii sunt impresionanţi. Şi ceea ce este şi mai impresionant este faptul că aproapte toate culturile din lume vorbesc într-o formă sau alta despre dragoni. De la dragonii din culturile asiatice (în general sunt descrişi ca fiind nişte şerpi gigantici cu 3-5 gheare) pana la dragonii scandinavici.

Tolkien a scris o întreaga carte având ca punct central un dragon (vorbesc despre Hobbitul desigur), Rowling vorbeşte de foarte multe ori despre ei, şi apar în mai multe din cărţile ei şi de fiecare dată au un rol important în poveste.

Revenind la Gărzi!Gărzi!, aceasta este cartea lui Pratchett cu dragoni. Având în vedere Piramide aveam foarte multe aşteptări şi nu pot să spun decât că din nou Terry Pratchett m-a surprins. Poveştile lui au tendinţa de a fi complexe şi simple în acelaşi timp prin urmare nici nu ştiu de unde să încep şi unde să termin. Ma voi concentra doar pe povestea dragonilor.

Unica și Suprema Lojă a Frăției Deslușite a Nopții de Catran încearcă să îl detroneze pe Patricianul din Ankh-Morpork , Vetinari, şi să pună în locul să un rege marionetă aflat sub controlul Maestrului Suprem al Lojei. Şi ca să facă asta fură o carte de vrăji din Biblioteca Academiei Nevazute şi invocă un dragon. Dacă la început reuşesc să controleze dragonul evident că un dragon şi mai ales unul alimentat de foarte multă magie nu poate fi controlat foarte multă vreme şi prin urmare un dragon nervos nu poate face de cât un singur lucru - se proclamă regele Ankh-Morpork -ului.

Ca şi în cărţile anterioare Pratchett explică şi da uimitor de multe detalii într-un spaţiu destul de mic, fără însă a aglomera. După ce am citit Gărzi!Gărzi! am simţit că în sfârşit am înţeles natura dragonilor şi cumva mă aştept ca dacă voi trece cândva pe langă o mlaştină să văd cum ies din iarbă dragoni.

Gărzi!Gărzi! este volumul 8 din seria Lumea Disc şi deja am început volumul 9 Eric, şi cum e o carte destul de mică în curând voi povesti şi despre ea.
8 februarie 2015

Julie & Julia

Zilele trecute am revăzut un film care, în mod cu totul şi cu totul surprizător m-a impresionat foarte tare cand l-am văzut prima dată, şi pot sa spun că m-a impresionat chiar şi mai mult la a doua vizionare. Filmul se numeşte Julie & Julia si vorbeşte despre două femei - Julia Child  şi Julie Powell

Julia Child este autoarea unei cărţi de bucate (aparent a avut un impact uriaş asupra gătitului în SUA) iar Julie Powell este o tânără care încă nu şi-a găsit un drum în viaţă şi prin urmare hotărăşte să gătească toate reţetele din cartea Juliei Child pe parcursul unui an şi in timpul acesta să îşi povestească întreaga experienţă pe un blog. Filmul este bazat pe fapte reale şi urmăreşte cele două femei la distanţă în timp de 50 de ani în perioadele lor cele mai dificile - Julia în timp ce învaţă să gătească şi apoi scrie cartea, iar Julie în timp ce încearcă să se descopere pe sine gătind si scriind.

Povestea în sine nu pare extraordinară, sunt lucruri care se întâmpla in fiecare zi, lângă noi. Motivul pentru care pe mine personal m-a impresionat filmul este că pe undeva am simţit o legătura cu personajele. Da cu ambele. Julia a trebuit să învingă o multitudine de prejudecăţi ca să poată scrie cartea, iar Julie cumva şi-a pierdut drumul şi încearcă să il regăsească in ceva ce face cu pasiune zilnic.

Pare ciudat că acestea sunt motivele pentru care mă identific cu personajele, însă aşa este : ca şi Julia a trebuit şi înca simt ca trebuie să dărâm sute de prejudecăti ca să ajung acolo unde îmi doresc. Şi tocmai pentru ca sunt atât de multe piedici, cumva simt că am renunţat la ceea ce îmi doream la început, iar acum ca şi Julie mi-am pierdut drumul şi recunosc sincer ca înca nu stiu cum să ajung la el.

Prin urmare ca şi Julie am decis să fac zilnic ceea ce îmi place şi să îmi povestesc experienţa aici pe blog până la momentul când, întocmai ca şi Julie îmi voi descoperi drumul.


Dacă nu aţi văzul filmul şi ca şi mine vă simţiţi pierduţi aruncaţi un ochi, e o lecţie frumos spusă.
3 septembrie 2013

Despre carti - sau cum ma invata altii ce ar trebui sa citesc

Español: Literatura Universal Español: Libros

Dintotdeauna am avut ceva cu cei care mi-au demonstrat de-a lungul timpul cum ca ce fac eu nu fac bine. In absolut toate domeniile se gaseste cate un "expert" gata sa te invete calea "corecta". Evident ca si in materie de carti se gasesc sute de astfel de "experti".

Nu este nici un secret faptul ca sunt indragostita de literatura fantastica. Si poate nu ar trebui sa fie nici o problema, insa genul asta de literatura are ca si public principal copii si adolescenti, odata trecut de 14 ani, daca mai citesti literatura fantastica deja devine o problema.

Nu e prima data cand ma lovesc de ignoranta celor mai "intelepti" ca mine, care au senzatia ca daca nu e o chestie profunda (care intre noi fie vorba te adoarme in 2 minute) atunci nu merita sa fie numita literatura. Insa in ultima prioada am fost martora unor discutii pe cateva grupuri de discutii, grupuri dedicate cititului, cartilor si literaturii. Sau mai bine as zice am fost martora unor monologuri pe astfel de grupuri. Monologuri despre "uite cat sunt de profund", "uite cat sunt de intelep", "uite ce interesant sunt". Peste 90% dintre titlurile fluturate ca o medalie dintr-un razboi greu sunt filosofie, religie sau psihanaliza.

Sa imi spuna cineva ca dupa 8,10,12 ore la munca ajungi acasa cu dor sa citesti "Cerul vazut prin lentila". Realitatea e ca de multe ori ajungi cu capul tandari de la birou si singurul lucru pe care il vrei este sa te relaxezi. Cum matura lui Harry Potter sa te odihnesti si sa te relaxezi daca ai pe noptiera o carte care iti mai adauga 3 ore de munca.

Si pe urma vine si intrebarea cea mai evidenta : cum vreti sa aveti un grup de discutii cu ... evident discutii, daca tot ce ai parte sunt astfel de monologuri - "uite ce destept sunt eu"?

Intr-o discutie recenta despre arta moderna spuneam ca arta ar trebui sa te inspire sa te faca sa vezi frumusetea si minunile lumii. Continui sa spun acelasi lucru. Nu neg valoarea artistica a lucrarilor filosofice sau religioase, insa spun ca este un loc si un timp pentru toate. Nu voi crede niciodata ca cineva citeste constant doar astfel de literatura. E doar snobism modern, in incercarea disperata de a evita superficialitatea si non-arta tot mai prezenta ajung in extrema cealalta.

Am auzit recent pe cineva care mi-a spus ca nu a citit Hobbitul lui Tolkien, insa a vazut filmul, si la intrebarea daca are de gand sa citeasca cartea raspunsul a fost : "aia e literatura pentru copii nu citesc eu asa ceva". Ramai cumva fara cuvinte cand cineva iti spune ca nu vrea sa citeasca Tolkien.

Si da, eu am pe noptiera Eragon si "Eu si Kaminski". Doua chestii total diferite, insa care ma odihnesc si ma relaxeaza dupa munca, exact ce am nevoie.

Literatura ca si forma de arta ar trebui sa te faca fericit, sa te inspire,sa te poarte in lumi noi si miraculoase.
Enhanced by Zemanta
16 iulie 2013

D.Gray Man - sau cum sa termini la timp o poveste

Cam prin luna mai am inceput sa termin (da m-a exprimat corect) D.Gray Man. Acum ceva vreme in urma (cam vreo 2 ani in urma) am prins pe Animax (pe vremea cand difuza anime-uri bune) cateva episoade din D.Gray Man. Cam pana la momentul cand apare Krory, deci chiar la inceputul povestii.

Si uite asa m-am hotarat ca a venit timpul sa vad si cum se termina povestea. As vrea sa va spun ca ce poveste spectaculoasa si nemai ... dar nu e cazul. D.Gray Man se incadreaza foarte bine in genul sau. Fara a fi nimic spectaculos, este insa o poveste foarte frumoasa, bine scrisa si bine desenata, cu personaje bine conturate. Ideea de baza e ca daca va place genul cu siguranta va va placea si D.Gay Man.

Acum revenind la ideea initiala - cum sa termini la timp o poveste, recunosc ca nu am citit manga, am vazut doar anime-ul, insa ca orice curios (iar eu sufar de curiozitate cronica) am cautat sa vad care este poveste din spatele anime-ului - respectiv manga.

Nu am negat si nu voi nega niciodata valoarea originalului, valoarea cartii fata de film, ca sa prinzi ensenta trebuie sa te intorci la incepuri. Iar in cazul de fata manga. Insa dupa marea deceptie care a fost pentru mine Game of Thrones am inceput sa am o anumita fobie fata de povestile "reale".

Daca vreau sa vad "realitatea" deschis televizorul la ora 17 si cu siguranta dau de multe astfel de "realitati. Ideea unei carti si implicit a unui film e sa te scoata din lumea in care traiesti si sa te poarte intr-o cu totul alta lume. Dar daca lumea aceea e identica cu cea din care tocmai ai plecat, care mai e rostul?

Asa ca atunci cand am citit povestea din spatele anime-ului trebuie sa recunosc ca am simtit ca si D.Gray Man va face parte din lista de dezamagiri. Insa nu a fost asa, chiar a fost exact ce m-as fi asteptat sa fie - o poveste. Producarorii anime-ului au avut inspiratia sa opreasca povestea exact acolo unde a trebui. Si prin urmare in loc sa vad finalul "real", am avut parte din un final plin de speranta. Iar speranta aceea m-a facut sa iau iar in mana o carte si sa imi cumpar un bilet de film la cinema, pentru o noua poveste intr-o noua lume.

Ca si nota de final, vorbeam ma inceput de curiozitatea mea cronica - scena de final cu Allen in uniforma de general in lupta cu Contele Milenar mi-a starnit curiozitatea.


Enhanced by Zemanta
18 octombrie 2012

Scotidusii Liberi

Pasiunea mea pentru Terry Prachett a inceput cu Trilogia Nomilor. Povestea marunteilor veniti din soare m-a prins atat de tare ca am terminat 3 carti in cateva zile.Dupa aceea Lumea Disc a lui Terry Prachett m-a vrajit pentru totdeauna.

Scotidusii Liberi e povestea unei fete in cautarea fratelui ei rapit de o vrajitoare, si dincolo de povestea fantastica calatoria fetei te invata sa privesti lumea cu atentie, sa vezi lumea in cele mai mici detalii si cu ocazia asta sa nu treci pe langa viata in goana dupa ceva mai mare.

Poate cel mai impresionant moment din carte este chiar finalul, niciodata o amenintare nu a sunat mai infricosator de cat acel "acum fac branza".

Desi la un moment dat scriam aici de Uluitorul Maurice si educatele lui rozatoare, Scotidusii Liberi m-au impresionat si mai mult, cu atat mai mult cu cat intre Uluitorul Maurice si Scotidusii Liberi am citit si Printre cele Strainatati (v-am spus ca sunt intr-o Terry Prachett toana) si dintre toate cartile lui Prachett asta pare sa ma fi atins cel mai mult.

Recent am primit toate cartile publicate in limba romana din Lumea Disc (Culoarea Magiei e undeva pe drum spre mine) si abia astept sa le citesc. Terry Prachett e genial.
15 septembrie 2012

Once upon a time

Asa cum spuneam, sunt in cautare de ceva interesant care sa ma tina ocupata o ora intr-o zi de ... marti sau vineri. Si dupa, partial, dezamagirea cu Grimm si cum pana la Supernatural mai e ceva de asteptat, am gasit ceva ce marita atentie.

Once upon a time nu e o poveste cu monstri asa cum e Supernatural, nu e nici o poveste cu basme, asa cum se vrea a fi Grimm. E toate astea la un loc si inca ceva.

Bine, nu cred ca e mai bun la Supernatural, in primul rand ca nu am vazut atat de multe episoade, insa e un film bine scris, bine jucat si bine gandit. Imi place cum se desfasoara povestea, e cursiva, desi vorbeste de doua lumi paralele stie cum sa le uneasca intr-un singur fir, iar efectele speciale chiar sunt bine facute.

Ce imi mai place la Once upon a time este faptul ca poate fi privit din mai multe perspective si sa multumeasca pe toata lumea in aceeasi masura. Fie il privesti ca fiind un serial psihologic despre un baietel care inceraca sa  isi explice realitatea prin prisma povestilor din cartea lui mare cu coperti maro, fie il privesti ca pe un serial fantastic si crezi povestea lui.

Cred ca tocmai mi-am gasit serialul meu de ... luni sau joi (duminica e rezervata lui Doctor Who)


Enhanced by Zemanta